Harken!

Cu ghicitul gândurilor stăm bine, din câte se pare. Deşi spusesem în postul trecut că nu aş vrea şi că de fapt nu voi face nici o comparaţie cu vreun alt sistem extra-românesc (de orice naţie), cineva s-a gândit la pofta mea de a arăta cu degetul şi de a râde cu poftă şi a publicat un post care arată, deşi în altă formă,  “durerea mea”- aceea că de ce altundeva chiar e mai multă etichetă decât aici, dom’le? Adică… departe de mine oftica cea de toate zilele, am încetat demult să trag cu ochiul în curtea de pe Downing 10. Dar na, toţi suntem tributari cu câte o întrebare de genul “frate, acum serios, ce Dumnezeu facem greşit?”. Şi din păcate, nimeni nu ne este tributar cu vreun răspuns sau cu vreo acţiune directă şi hotărâtă. Iar ceea ce s-a văzut în parc şi în acea poză este doar unul dintre refuzurile de a plăti tribut educaţiei şi etichetei. Două lucruri mai vreau să comentez. unul, să mă scuze cei prea patrioţi, dar câteodată chiar mi se pare că suntem patrioţi fără cusur. Iar al doilea ţine de libertatea pe care şi-o permit prea mulţi, libertate de genul (vezi poză). Ea nu numai că mi-o îngrădeşte pe-a mea, dar na, informaţia are tendinţa să scape şi câteodată ajunge pe la urechile cui nu trebuie, care se întâmplă să fie un te miri ce factor decizional cu greutate pentru bunul mers al relaţiilor internaţionale ale României sau măcar al imaginii ei înafară.

Acest post a fost o franciză permanentă, pe care o puteţi prinde şi pe blogul lui Rere, la titlul “Monolog”

Legătura dintre armată şi protecţia focului se face de când lumea. Primii noştrii părinţi (luptătorii sălbatici) apărau focul cu preţul somnului, americanii apărau/apără focul cu preţul petrolului şi tot aşa. Toată lumea este mulţumită când ceva este apărat şi chiar am observat spre exemplu, tendinţa de a merge mai cu încredere la mosstelurile de tirişti care menţionează “parcare păzită”. Trecând mai departe, mergem spre imaginea Flăcării Eterne, cea întemeiată şi niciodată sfârşită. Din cauze necunoscute (probabil pentru că era prea aproape de ruşi), flacăra a fost mutată de la Mausoleul Mărăşeşti chiar aici, în Parcul Carol, tot lângă un mausoleu (Ştefan Gheorghiu like, prietenii ştiu de ce). Acum… m-am săturat să tot compar sau să aud comparaţii, ca într-un fel de meci K1, în care pentru supremaţia etichetei se luptă România cu orice ţară de pe glob. Aşa că faptele vor fi prezentate ca atare. Focul, care se ridică dintr-un fel de potir, este împrejmuit de o mini-raclă deschisă din marmură albă. Este chiar frumos amenajat, ţinând cont că mausoleul este din marmură neagră, monumentul din marmură maro… ce mai, complexul Ruşchiţa. Când am ajuns acolo cu Rere, cei doi soldaţi care trebuiau să apere (chiar dacă simbolic) flama stăteau ca şi când fuseseră ciuruiţi de gloanţele vreunui cod portocaliu, leneşi şi probabil scârbiţi de aceeaşi marmură sau de aceleaşi arme, pe care se sprijineau ca la un agăţat facil. Unul dintre ei ascunsese o sticlă de apă foarte bine în spatele flamei, astfel încât doar jumătatea dreaptă a parcului putea să o vadă. Celălalt, probabil liderul informal, se postase ştrengăreşte în spatele unei ţigări cu filtrul alb (deci probabil “Lights”, ceea ce duce cu gândul la flamă). Terminând-o, a aruncat-o la fel de ştrengăreşte peste zidul din marmură de deasupra lui şi a continuat statul. Am reuşit să îi fac o poză paznicului, după scena zidului, însă am reuşit să captez un individ care, în timp ce soldatul fuma, acesta îi “păzise” flama ţigării, stând în aceeaşi poziţie ca aceasta din poză. Parcul Carol- complexul Ruşchiţa şi complexul Flamei. Mă întreb câţi copii care sunt duşi în parcul Carol pentru joacă fac în pat în aceeaşi noapte?

         Aşa i-am spus acum cinci luni şi jumătate, aşa îi spun şi acum şi cel mai probabil că aşa-i voi spune şi mai departe. Aşa-i spun de fiecare dată. Ea este cea care m-a  introdus mai eficient în new media, cea care m-a făcut mai vizibil (printr-un hi5 chiar reuşit). Şi după cum nu mulţi se vor mira, ea este cea căreia îi datorez layout-ul blogului meu la acest moment, cât şi cea care a publicat postul despre Metallica la Sofia. Celor care deja se chinuie să urnească un “mare brânză”, le spun că textul a fost redactat mai întâi în Microsoft Office Word 2003 şi de aici toate detaliile tehnice care au lansat impedimente în publicarea rapidă a postului. Deci, ea a făcut diferenţa; şi continuă s-o facă prin albastrul vorbelor şi prin întoarcerile deschise şi inteligente de sens. Ea, că tot vorbirăm, este Rere sau shifted-blues. Andreea, îţi mulţumesc